Sarutul mortii

Când mă saruţi nu incepe cu pielea,
Sufletul e mult mai flămând,
Nu are mâini şi totuşi se zbate,
Groapă să-mi sape-n pământ.

Se spânzur-ades' cu venele goale,
De marginea claviculei stângi,
Se-mbată cu vise,mi se urcă la cap,
Şi lacrimi vomită în pungi.

Străină-i de mine,acea bucată de carne,
Şi gazdă-i ofer,căci mi-e frică de moarte,
Tu însă învaţă-l că după marele strigăt,
Se poate trăi printre şoapte.

Că pacea se-nvată,dar nebunia niciodată,
Şi ce uşor poţi termina,nici bine n-a-nceput,
Marile sfârşituri sunt, de altfel,o artă,
Curajul de-a muri nu-i în trup,ci în gând.

Când ma săruţi nu incepe cu pielea,
Căci nu am pe braţe,pe buze sau gât,
Cicatrici cât pe milimetru de suflet,
Iar eu doar cu el ştiu să văd şi s-ascult.