Balada tăcerilor ce-mi sparg timpanele

Întotdeauna tac când am ceva de spus,
De altfel,şi aceste rânduri,le dedic unei tăceri,
Durând de luni întregi,ea mintea mi-a răpus,
Şi azi pe foaie o cobor din gând, şi o îngrop
Printre cuvinte,altor tăceri în minte-să fac loc.
Desigur,taina ei te-ascunde tot pe tine,
Veşnic argat la curtea vorbelor nespuse,
Ascunse sub covor,dar care-ajung la mine,
În haine noi,de gală,sau altfel spus...ca scuze.
Ţipătu-mi mut,se-nvârte şi în jurul unui împărat,
Ce nu de mult,în suflet ridica imperii,
Dar a ales să lase doar ruine, şi-a plecat,
Şi nici privirea nu-şi întoarce...sau poate că se teme.
Căci ce-a rămas în urma-i numai scrum,
Şi unde calci,se clatină pământul,
Iar el nu vrea să ştie cum de-a ars cetatea,
Dar şi împărăteasa ce-l iubea pe dânsul.
El credea că, deşi a luat cu el scheletul,
Cetatea putea rămâne pe picioare,
Dar văzând cu tot,încet se surpă,
Decide-a accepta cu resemnare.
Şi întrebări nici azi nu-şi pune,nu caută,
Doar vine şi priveşte această-nmormântare,
A simţurilor mele,căci pentru el e o poveste,
Ce tragic s-a sfârşit, "din întamplare".
A ridica ce a distrus,el nu încearcă,
Dă vina morţii- toată pe destin,
Priveşte doar şi pleacă-ngândurat,
Şi-a doua zi îi pare ca un vis.
Iar eu,cenuşa departe-mprăştiată,
Am sufletul gri,şi adierea vântului mă doare,
Dar apropierea lui mereu o simt,
Deşi aleg să tac în continuare.
Căci de' în aer mă ridic,şi semne fac,
El se preface-a-nu-nţelege,
Şi cred c-această separare-n fapt,
Îl macină puţin,şi-apoi îl lasă rece.
Şi poate alte planuri are-n cap,
Pentru mai mari imperii,urmate de tăceri,
Pană atunci a mea aici se-opreşte,
Şi în acelaşi timp cu ea,şi istoria
Acestui argat si împărat,sclav dar şi rege.