Pune pauza pe acest cadru si priveste-l

Tu-mi zici ca esti actor iar mie mi-e teama sa nu ma prind

Cand tu incerci sa ma prinzi cu ceva

Sa nu fii prea bun

Dar actori suntem toti...deci

Iti dai seama cat machiaj ne trebuie pentru fiecare fata pe care o avem, cu care trebuie sa-i multumim pe altii

Si cate riduri vom avea fara sa ne multumim pe noi?

Cate randuri de piele am schimbat, purtatoare de  zgarietui si muscaturi

Si le numim costume

Si zicem ca s-au deteriorat si nu le mai putem imbraca

Cand de fapt doar revenirea doare

In aceleasi haine, in aceleasi sentimente

Ele sunt inca frumoase,noi suntem mai grasi sau mai slabi intru spirit

De obicei mai slabi (mai ales de sarbatori,cand crestem fizic si slabim emotional)

Si toata lumea asta e o recuzita

Data de Dumnezeu ca sa jucam dupa cum vrem

Dar eu de ce am facut o tragedie din viata asta

De ce mi se termina poezia cand simteam ca mai am inca multe de spus?

Nu o controlez eu

Nu apas eu aici?

Nu?

Ba da,eu, dar eu stiu ca tragedia mea are o anumita frumusete

Si ca tu vei tine minte ce-ti voi spune pe scurt:

Fa-ti din oameni scut

Ca sa te aperi cu ei de tine.

Nu restul sunt actori care intra neanuntat pe scena si strica piesa chiar de la-nceput

Ci tu esti actorul care n-a prevazut

Care n-a inchis usile,n-a tras cortina

Sa joace singur toate rolurile pentru el.

Dar nu-i asta farmecul vietii?

Sa tot stergi si sa scrii pana devine perfect?

Sa stii ca esti defect dar sa te repari, sa te slefuiesti pana joci mai bine decat la inceput

Fa-ti din oameni scut

Caci ei te invata cum sa joci cu-adevarat

Cum sa  nu-ti faci existenta-un monolog

In care nici n-ai zis bine o replica,si deja ai capitulat.