Teatrul nebunilor

În seara asta pretind a fi un muribund,

Mă dau cu pudră şi-apoi pe jos cad lat,

Privesc confuz,mă rog şi-încep s-ascult,

La bocetul actorilor ce stau întinşi în pat.

Căci rolul meu nu-mi cere să vorbesc,

Ci să privesc aşa străinii,într-o doară,

Şi ei să plângă,să-şi spună ce gândesc,

Despre „săracul om căzut,ce stă să moară”.

Dorinţa-mi ultimă,în sine,nu contează,

Ci doar să pară ei umani,fără de suferinţă,

Şi-apoi să râdă iar, când ies din sală,

Fără vreun negru gând,s-apese pe conştiinţă.

Şi ei sunt ca actorii,ce stau pe loc comod,

Privind o tragedie mai mult decât reală,

Căci eu întins pe jos,murit-am de demult,

Tot aşteptând să vadă cum rolul m-a înfrânt.

Sperând c-au mai văzut,cândva în viaţa lor,

Privirea disperată,ce caută-ajutor,

A unui om sătul de lumea ipocrită,

Ce-şi caută sfârşitul în piesa nesfârşită.

Dar ei nu îşi explică cum de-am murit „subit”,

Si totu-i o premiera in „lumea celor buni”,

Unde nu-s spectatorii de vina pentru moartea

Actorilor crezuţi ,din naştere, nebuni.

• ↑
  
  “writers are desperate people and when they stop being desperate they stop being writers.”
  ― Charles Bukowski