Din nopți diafane

Mi-e dor de citadelă, draga mea,
Vâltoarea ei mă macină în somn,
Mi-e gândul doar la dansuri şi la birturi,
La bulevardul lung pe care-n ziuă să mă întorc.

De parcul verde cu rațe mici, roşcate,
Pe care neaua îl sugrum-acum acum cu drag,
Mi-e dor de camerele strâmte de cămin,
În care-alăturea noi des am înnoptat.

De “sucul cel de vişine” împărțit,
De râsul tău şi cum încurci cuvinte,
Mi-e dor să văd cum te animi deodat',
Când doi se bat în fața unei crâşme.

Cum cauți să te bagi şi să salvezi
Pe cel mai slab, şi-asemeni cu o mamă,
Te-nduioşezi să vezi cum piere şi-o albină
Sau cum furnicile în spate cară hrană.

Ți-e spiritul aşa febril, tu, muză,
Că se-ncălzesc săraci la umbra ta,
Iar Dumnezeu când data lumină din lumină,
Chibrit a scăpărat de pulpa ta.

Mi-e dor să mă întorc la dreapta ta, zeiță,
Căci mă simt rece, trist şi-ngândurat,
Şi-aş fi tânjit chiar după cel mai palid colț de lume,
De ne-ar fi fost acolo să ne cunoaştem dat.