Fiecare are Ivanul lui
Inainte n-aveam viteza de reactie
Acum nici macar reactie nu am
Si-n loc de inima,in hartie de cadouri
Invelit, car dupa mine-un bolovan.
L-am numit Ivan si incerc sa-l ascult
Si-I spun cand cedeaza: “Ivane,fii barbat!
Ti-am dat nume de Karamazov si mintea lui.”
Iar el imi spune “Si Ivan a clacat.”
Ivan e destept dar are prea multe dileme
Si mai destept ar fi de nu s-ar intreba
Daca aceasta lume nu-i o sarlatanie
Din care ochiul vede doar ce vrea.
Ivan e un suflet tanar printre batrani
Si un batran printre cei de-aceeasi varsta
Simte ca s-a nascut inainte de corp
Si ca mama i-a fost chiar o stanca.
Si marea adanca il spala pe picioare
Iar cerul senin ii soptea in urechi
“Ivane,tu sa nu te atasezi de nimeni,
Si sa nu te dezici de-naltime in veci!”
Dar Ivan nu putea sta intr-un loc
Ivan voia sa le incerce pe toate
Tanjea sa simta orice exista pe lume
Nascand din iubire si sfarsind chiar in moarte.
Ivan s-a desprins si-a alunecat in adancuri
Dar bietul bolovan …el nu stia a-inota
Si s-a zbatut mult, pana-i veni gandul
Ca poate trai simtind si apa si pamantul.
Dar Ivan de la frig nu mai poate reactiona
Si orice miscare inainte il oboseste
Totusi intre valuri ceva el a invatat:
Cum sa deosebeasca rechinul de peste.
Si ca singurele momente cand poate sa pluteasca
Sunt atunci cand renunta la tot ce el este
Si de cineva il intreaba : “Ivan, tu esti suflet?”
El rade si spune “Un suflet ce este?”
“Un suflu ce te trage inainte si-napoi.”
Ii raspund alte inimi deja invidioase
Crezand ca Ivan e puternic, e zeu
Si vrand cu ardoare sa ajunga ca el.”
Dar Ivan simte, isi aduce aminte
De tatal-cer si stanca-mama
Pe tata, din apa nu-l vede nicand
Iar mama-i departe, o aude plangand.
Dar Ivan nu vrea sa-ajunga ca-n carte
Nebun; si de asta e rece, tacut
El ar fi vrut de fapt sa fie-un suflet de rege
Sa lupte chiar de moare infrant.
Dar nu-i este data o lupta c-un suflet
Ci vesnic se confrunta cu el
Si cum nu are arme, isi alege cuvantul
El e Ivan – este sufletul meu.
“I’ve been sitting here thinking to myself: that if I didn’t believe in life,
if I lost faith in the woman I love, lost faith in the order of things, were convinced, in fact, that everything is a disorderly, damnable, and perhaps devil-riden chaos, if I were struck by every horror of man’s disillusionment - still I should want to live and, having once tasted of the cup, I would not turn away from it till I had drained it!”
— Ivan Karamazov in Dostoevsky’s The Brothers Karamazov
Comentarii
Trimiteți un comentariu