consideratii desconsiderate

Intotdeauna zic spun ca-mi scriu primele ganduri dar apoi le schimb pentru ca nu suna bine, pentru ca nu suna poetic. Si incetez sa mai fiu eu ca sa pot fi poezie,sa pot fi ceva ce place altora. Sa nu plictisesc,sa nu fiu ceva pe langa care treci fara sa admiri. Sa sa saaaa saaa...

Cred ca din asta ma hranesc si cred c-ar trebui sa-mi schimb meniul.

Pentru ca simt totul haotic. Ori prea puternic,ori deloc. Ori cliseu, ori ceva ce n-ai vazut. Si vreau prea mult sa fiu nevazutul. Si sunt doar atunci cand il gandesc la maxima intensitate,in stari induse,cand aproape o iau razna. In mod normal sunt doar eu si de multe ori mi-e frica de faptul ca eu nu sunt prea mult.

Si parca-mi vine sa ma pis pe ea atentie cateodata. Ar trebui sa ma concentrez pe lucruri mai importante,sa invat,sa fiu cineva. Oricum,si pe astea le fac pentru a fi apreciata. Toate le fac pentru altii. Iar cand fac ceva pentru fericirea mea e totul temporar, violent. Uite fericirea mea,uite-o...nu mai e.

De asta scriu,sa-mi scot totul din cap,sa am loc pentru ganduri bune despre oameni,despre scopul nostru pe pamant desi nu-l vad. Pentru a ma linisti desi cel mai mult imi place sa cauzez neliniste, sa zgudui. Si tot eu sa repar. Sa fiu psihologul desi nu sunt destule canapele in Ikea cat pentru toate gandurile mele.

Alea despre cum nimic nu pare de ajuns, niciun zambet destul de atragator,nicio privire destul de buna incat sa minta ca o sa ramana, niciun adevar despre iubire vesnica destul de suportabil . Pentru ca eu nu vreau nimic vesnic, ma sperie. 

Ma bucur ca murim la un moment dat cum ma bucur ca se schimba anotimpurile,ca dupa zi vine noaptea si intunericul, ca inchidem ochii si ne imaginam o lume mai frumoasa decat e,ca putem schimba ce vrem,cand vrem. Sau nu putem?

Putem ba,eu sunt sigura ca pot sa fac tot ce vreau,doar ca nu vreau. Paradoxal. Imi place sa atarn intre energie si letargie pentru ca asa sunt eu. Asa sunt eu de fapt. Azi asa, maine nu. Cand e lumina asa, cand e intuneric nu. Ma schimb dupa cum bate vantul, si daca nu bate, il fac eu.

Si uite ca inca mai traiesc si ma trezesc dimineata. Si inca mor cate putin si adorm...tot dimineata. Si inca cum.

Mi-e dor de mine fericita si mi-e dor de cei care ma faceau asa dar stiu foarte bine ca atunci cand eram fericita mi-era dor de mine asa cum sunt acum. Si inventam motive sa alerg in mine,inapoi, sa ma dezvolt spre inceputuri, catre copilul care plange fara niciun motiv. O singura persoana se uita in ochii mei si ma facea sa ma opresc. Dar eu nu vreau sa ma opresc.

"Caci ce am mai bun in mine datoresc suferintei; 

dar si ceea ce am pierdut din viata nu mai putin ei se datoreste.

 Din acest motiv suferinta nu poate fi nici blestemata,dar nici iubita."

Emil Cioran