"O zi in comunism: file de jurnal «secret»"

 
17 septembrie 1958 Ieri mi-am văzut mama. MAMA! Scris pe foaie pare un simplu cuvânt,dar e cuvântul pe care l-am rostit cu lacrimi în ochi de-atâtea şi-atâtea ori şi la care ,de multe ori, nici ecoul nu-mi mai răspundea, căci nici eu nu mai aveam glas. Acum ea doarme lângă mine şi o simt mai firavă şi mai chinuită decât eram eu.Tresare la fiecare pagină pe care o întorc şi se chirceşte ca un copil înfrigurat. Aşa şi arată. Are 35 de kg,greutatea pe care o aveam eu …când ea şi cu tata au fost închişi. ………………………………………………………………………………………………...................
Asta se întampla în 1950 când eu aveam 10 ani.Tata, membru PNL, a fost închis în calitate de „duşman al regimului” iar mama, profesor de filosofie, a fost acuzată de „trădare” (în fapt ,critică la adresa regimului comunist) şi eliminată de la catedra pentru a nu transmite studenţilor ideile sale. Am scris nenumărate pagini despre cum mă rugam să fie iertati pentru „îndrăzneala” lor, crezand că „cei de sus” stabiliseră totuşi o ordine benefică societăţii, dar la scurt timp am realizat că n-aveau să se întoarcă şi că ideea de “ordine” n-a fost niciodată mai greşit interpretată. Deşi am fost crescută de familia unui văr de-al tatălui meu, familie simplă de ţărani, după ce părinţilor mei le-a fost confiscată întreaga avere, n-am avut nevoie de o îndrumare aparte să-mi dau seama că începuse să funcţioneze, aşa cum mama o numise aseară, „logica lipsei de logică”. Era suficient să-mi aduc aminte că ai mei îmi spuseseră in repetate rânduri să-mi exprim politicos punctul de vedere (chiar şi asupra temperaturii apei din cadă sau a culorii pantalonilor ce urmau să-mi fie cumpăraţi) şi că acesta îmi va fi ascultat şi luat în considerare spre aducerea unei schimbări care să îi mulţumească pe toţi (apa va fi răcită dar nu atât de tare încat să mă îmbolnăvesc, iar culoarea pantalonilor va fi alta, dar aceştia nu vor fi albi căci se murdăresc repede). Şi iată că acum, părinţii mei, pentru curajul de a spune ceea ce mulţi gândeau oricum (aşa cum am observat în familia unchiului meu), au fost închişi. Mama e si acum confuză în privinţa a ceea ce vor să facă din noi,dacă nu au făcut deja din toţi: „homo sovieticus” sau „homo inhumanus”? Cert e că pe unii i-au convins că omul productiv, bine clădit şi lipsit de Dumnezeu, e cheia succesului şi că atunci când se culcă alături de soţiile lor după ce şi-au pupat copiii pe frunte, deşi în timpul zilei au schingiuit pielea şi - mai ales - onoarea cuiva, pot dormi liniştiţi, considerându-se umani. Pe restul, pe mama şi pe tatăl meu, i-au făcut să se simtă inumani fără a fi ajuns câtuşi de puţin aproape de prototipul dorit. I-au făcut incapabili să ţinp o cană în mână fără să tremure, subţiri şi traşi la faţă, dar mai aproape de Dumnezeu decât erau, poate, înainte. Căci în închisorile lor, cu cine puteai să vorbeşti decât cu cineva care n-avea să te acuze din senin că eşti legionar, doar ca să încasezi bătaia ce le era menita, cu cineva care cel putin tăcea,decât să te înjure. Te întrebai, desigur, dacă pedeapsa fizică nu e ,de fapt, o pedeapsă divină şi apoi te întrebai pentru ce, şi apoi de ce suferi tu pentru că ai vrut sa fii un învăţat, şi învăţat fiind, nu puteai să nu reacţionezi? Te întrebai dacă, până la urmă, nu era toată această nebunie răspunsul Dumnezeului tău cel tacut, dar tot la el te întorceai cu carnea tumefiată şi tot în el mai credeai pentru că trebuia să crezi in ceva, pentru că altfel mureai; sau treceai de partea lor şi deveneai o marionetă a morţii. Aşa era comunismul, fie erai fericit dar orb, surd şi mut, fie vorbeai despre ce auzeai şi vedeai dar riscai să nu mai vezi sau să auzi, să nu mai fii. Părinţii mei au fost din rândul celor nefericiţi, dar eu, încurajată de noua familie să mă conformez, să mă gândesc că se poate şi mai rău (deşi nu văd cum s-ar putea), nu am fost mai fericită decât ei. Nici acum,când o am pe mama şi o aud respirând lângă mine, nu sunt. Căci pe tata, tata care zâmbea demn când a fost luat de Miliţie, pe el nu l-am văzut ieri şi n-am să-l văd şi... de asta îi urăsc, pe ei, pe toţi...şi lupta lor de clasă care nu se va încheia niciodată. Cum să se încheie dacă nu există, nu în termenii în care ne-e arătată de ei... ca şi cum, mai devreme sau mai tarziu, “clasa exploatatoare”avea să măcelărească proletariatul..ca şi cum dacă erai muncitor sau ţăran nu puteai deveni burgez.. sau burghezul n-ar fi putut fi, iniţial, tăran... nu vreau să uit nimic. Dacă cineva, vreodată, o să citească aceste pagini, vreau să se ştie că tata a murit din cauza lor. Deşi era sfârşită, aşa cum era, mama mi-a spus tot. Cum a suferit ea, cum a plâns cu gândul la mine, dar cum a plâns cu gândul la tata...care a murit la doar câţiva ani de la arest, marcat de perioada în care a fost închis la Piteşti. Deşi in august ’52, acel penitenciar despre care la urechile mele nu a ajuns mai nimic, a fost închis, tortura nu s-a sfârşit. Pe tata l-au mutat la închisoarea Aiud, unde era şi mama, dar groaza “reeducării” prin care a trecut l-a urmărit până în clipa morţii. Mama nu a apucat decât să afle că cel mai bun prieten al tatei îl obligase să vorbească despre toate legăturile pe care le păstrase în afara închisorii şi despre cei care l-au menajat în închisoare; să fie turnător cu alte cuvinte..şi apoi să povestească perversităţi despre mama, despre mine, despre Dumnezeu ca şi cum nu eram familia lui, ci altceva, cu totul altceva... Nu ştiu ce a spus tata acolo, dar când a ajuns la Aiud ţipa şi plângea şi se jura că îi pare rău pentru violuri, pentru ce mi-a făcut mie când dormeam şi pentru Dumnezeu care îl privea şi-i spunea că e greşit ce face. Tata înnebunise... Într-una din zile, când deţinuţii au fost scoşi în curte, o voce de copil se auzi dincolo de zidurile înalte ale închisorii, o voce care, aşa cum m-a povestit mama, semăna cu a mea. Tata a fugit spre voce şi a început să zgârie zidurile cu unghiile până acestea au sângerat, ţipând: „Dă pereţii aştia jos, Doamne, dă-i jos pe blestemaţi, să-mi văd copilul...să văd viaţa pe care am adus-o în această viaţa...sau dă pereţii peste mine, să mă vadă moartea, căci m-am săturat să joace dracii lângă mine pe o parte, iar pe cealaltă, viaţa să se joace cu mingea!” Ultimele cuvinte tata le ţipa smucindu-se din mâinile gardienilor care îl duceau spre carcera. Mama privea disperată din capătul curţii vrând să aibă vreo putere să-i oprească dar în mintea ei, ştia deja că izolarea avea să-i fie fatală tatei, torturat deja de multe ori până atunci, şi bolnav cu inima. Deşi pedeapsa de la carceră ar fi trebuit să dureze 15 zil, tata a fost ţinut o lună acolo, din cauza injuriilor îndreptate către conducerea penitenciarului. Bătăile cu funia udă, „alimentele” primite de două ori pe săptămână, dormitul direct pe podeaua umedă l-au făcut pe tata să se stingă. În primele săptămâni ţipetele lui erau puternice, făcându-i pe restul condamnatiţor să se agite în celule, dar spre final nimeni nu-l mai auzea pe tata şi poate că în sinea lui, fiecare se bucura că păcatul n-a căzut pe capul lui. Şi cum, în fiecare zi, 6-7 trupuri lipsite de vlagă erau scoase pe porţile penitenciarului, mama nu a aflat decât târziu că tata ajusese, mai mult decât sigur,într-un loc mai bun... Tot scriind, mă opresc din când în când să o privesc pe mama, să mă conving că e lângă mine şi mă mir că pot scrie despre toate câte s-au întamplat. Totuşi, numai eu ştiu de câte ori mi-am imaginat, copil fiind, că o să-mi îmbrăţişez părinţii, că o sa le spun cât am fost de cuminte, că o să fie cum a fost şi cat am încercat apoi, să mă obisnuiesc cu gândul că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Am sperat pentru amandoi totuşi...Şi ştiu că dacă ar fi fost invers, să fi venit doar tata, el nu mi-ar fi spus nimic. El ar fi încercat să-mi facă o lume a mea, să mă mintă, să mă convingă că mama va veni şi ea, să se convingă pe el că poţi să mai fii inocent sub „cortina de fier”. Dar mama mi-a spus tot...mi-a spus pentru a se elibera şi pentru ca trebuie să stiu, pentru că dacă închid ochii, realitatea nu dispare. Ar trebui să dispară frica de consecinţele răzvrătirii, pasivitatea...să nu mai spun de tentativa de a crede că poate chiar e o parte plină a paharului in asta. Căci nu e. Dar daca toate astea dispar, poate doar aşa, vor dispărea şi ei. Aş vrea, aş vrea atât de mult ca şi la alţi copii să se întoarcă măcar un parinte, aşa cum s-a intors la mine, aş vrea să nu mai plece, daca nu e mult, căci e absurd tot ce se intamplă. ....................................................................................................................................................... Ma gândesc că pentru mâine trebuia să învăţ câteva concepte literare, dar singurul care mi-a atras atenţia a fost conceptul "lumea pe dos”. E un paradox să ne înveţe despre asta şi aş vrea să pot să mă ridic mâine şi să le spun să se uite în jur, să se uite la copiii care cresc printre străini, la oamenii care şi-au pierdut casele şi pământurile, care au fost deportaţi, torturaţi, executaţi pentru ideile unui om. Aş vrea să mă ridic şi să mă asculte! Şi să se ridice cu mine... Dar nu ştiu daca o să pot. Am 18 ani şi pot să mă mint că mai sunt copil şi nu înteleg cât de dramatice sunt schimbările.. dar am 18 ani şi, la varsta asta ,dacă risc, ziua de azi ar putea rămâne singura în care o mai văd pe mama. Nu mă simt pregătită să plătesc acest preţ, dar poate cineva, cândva, va fi mai curajos, iar „lumea pe dos” va rămâne doar în basme sau în comedii. Căci dacă demult, pe unii i-ar fi amuzat aşa ceva...acum nu mai râde nimeni.