Sfârşitul
(Prima mea piesă de teatru)
Scena I
(Teatrul prezintă o cameră luminoasă cu ferestre larg deschise, un pat în dezordine, un dulăpior pe care se află o vază cu flori. Ceasul bate ora 8.)
"Bătrânul:
Iată-l.
Bătrâna (care l-a urmărit tot timpul şi continuă să-l ţintuiască şi acum): El este."
Bătrânul (surâde trist): Sfârşitul…
Bătrâna:
Domnule, dar unde-or fi lumânările alea? Şi uite ce harababură… ce-or zice
vecinii când or veni. Incredibil, nu altceva!
Bătrânul (confuz): Stai locului, femeie! Deschide şi tu geamul ăla…ia-ţi un moment să priveşti cu câtă frumuseţe ne-a binecuvântat Dumnezeu!
Bătrâna (mişcându-se haotic prin casă, mutând florile dintr-un loc în altul): Acuş’ mori şi tot nu termini cu filosofelile tale!
Bătrânul (resemnat): Dacă nu începi dimineţile frumos, mai bine nu le începi…
Bătrâna:
Ce vorbeşti, domnule!
(Bătrâna face semn că iese să cumpere lumânări. Bătrânul
adoarme)
Scena II
(Afară adie vântul. Ceasul bate ora 16)
Bătrâna (îşi sărută soţul pe frunte): Singură mă laşi tu…
Bătrânul (deschide încet ochii): Tânăra mea doamnă, după-amiezile sunt cele mai frumoase
momente ale noastre, momente când totul e în ordine şi tu eşti liniştită. (se uită în
jur, bătrâna aranjase totul)
Bătrâna (agitându-se ): Ce vorbeşti, domnule? Eu sunt mereu liniştită, mereu! (şi se
ridică)
Bătrânul:
Of, tu înţelegi atât de puţine şi eu atât de mult…
(Bătrâna iese nervoasă. Bătrânul adoarme din
nou)
Scena III
(Afară e furtună. Florile s-au ofilit. Ceasul
bate ora 24)
Bătrâna (speriată): A venit!
Bătrânul (închizând ochii și oftând adânc): Iată-l.
Bătrâna: Sfârşitul…Dar, dar... lasă-mă să-ţi cânt un
cântec de leagăn, poate iţi va fi mai uşor!
Bătrânul (alintă chipul soţiei): Mie îmi e uşor. Dimineţile le-am trăit cu naivitatea
unui copil, după-amiezile am fost un suflet tânăr alături de iubita sa, iar
moartea mă găsește acum bătrân şi pregătit. Dar totuşi trist…
Bătrâna: Ce
vorbeşti, domnule…Nu înteleg nimic!
Bătrânul: Ceasul tău merge invers. Te-ai trezit plină de griji, după-amiaza ai fost o
tânară dar totuşi nu cum ar fi trebuit. Te aud mereu… “Domnule, domnule.. Ce
vorbeşti, domnule?”. În căutarea ta de a realiza mereu ceva, ai uitat să trăieşti. Ai devenit o sclavă, în loc să rămâi doamna care erai. Iar acum, când te-ai întors la mine, eşti doar un copil. De asta nu înţelegi.
Bătrâna:
Lasă vorbele…Mai bine spune-mi ce te doare!
Bătrânul (uşurat): Moartea
fizică nu doare… Doare viața asta care se scurge, iar noi nici nu ne gândim. Zi de zi. Zi de zi.
Bătrâna: Zi de zi? Şi eu…eu oare câte zile voi trăi fără tine?
Bătrânul: Of, draga mea, aș vrea să te vindeci de-acest egoism. Promite-mi că mâine
Bătrâna: Promit!
(Bătrânul moare. Bătrâna plânge. Cortina cade
iar ceasul se aude în continuare)
SFÂRŞIT
(Primele două replici aparţin piesei "Scaunele" de Eugene Ionesco, iar continuarea a fost realizată în timpul probei scrise din cadrul "Concursului Naţional de Creaţie Literară Vasile Alexandri".)
Comentarii
Trimiteți un comentariu